Cât de departe merge o comunitate în numele respectării tradiției, și cine mai are curajul să verifice dacă ritualul respectiv chiar înseamnă ceva, dincolo de repetiție? Ziua de joi, 24 septembrie, la Odorheiu Secuiesc, în cadrul festivalului de teatru contemporan dráMA17, organizat de Teatrul „Tomcsa Sándor”, a pus această întrebare în două chei diferite, printr-un spectacol despre un sat secuiesc prizonier al propriilor obiceiuri și printr-un spectacol despre cel mai vechi ritual dintre toate, cel al privitului la teatru.
La ora 18:00, în sala de Cinema, festivalul a găzduit spectacolul „Flori de mină”, pornit de la textul lui Székely Csaba, în regia lui Bordás Attila, produs de Teatrul „Csíki Játékszín” din Miercurea Ciuc. Piesa face parte din Trilogia Minelor a dramaturgului, alături de „Orb de mină” și „Apă de mină”, un ciclu care privește, cu umor și cruzime deopotrivă, o comunitate rurală transilvăneană aflată pe cale de dispariție, marcată de șomaj, alcoolism și sinucideri în lanț. Am verificat distribuția pe pagina oficială a Csíki Játékszín, ea reunește pe Kozma Attila, Kányádi Szilárd, Dálnoky Csilla, Tatár Zsuzsa și Bende Sándor, cu scenografie semnată de Hatházi Rebeka și muzică de Fodor Réka. Spectacolul a avut premiera pe 12 octombrie 2025, durează o oră și treizeci de minute, se joacă fără pauză și este recomandat publicului cu vârsta peste 14 ani.
Pe scenă, scenografia construiește un interior de gospodărie secuiască desprins parcă dintr-o casă abandonată, cu o ușă verde veche, un frigider acoperit de poze și magneți, o masă cu față albă și pahare de pălincă înșirate pe ea, un cadru care așază ritualul băuturii în locul conversației și al mângâierii. Lumina, semnată de Hátszegi Ákos, taie fumul scenic în raze albastre și albe, ca niște aripi suspendate deasupra mesei, un efect care transformă camera obișnuită într-un spațiu aproape sacru, potrivit pentru o poveste în care singurul lucru care mai leagă personajele este obiceiul, chiar și atunci când obiceiul a rămas gol de sens.
La ora 20:00, tot în cadrul dráMA17, scena s-a mutat la Restaurantul Szarvas, pentru spectacolul „Masterclass: Arta Spectatorului”, al companiei Waitingroom Project din Cluj-Napoca, în regia lui Sárosi Áron, pornit de la piesa „Nézőművészeti Főiskola” de Tasnádi István, cu o durată de o oră și patruzeci de minute. Textul original al lui Tasnádi imaginează o lume apropiată, în care teatrele au fost închise de autorități, iar guvernul înființează o facultate care eliberează o diplomă oficială de spectator. Adaptarea clujeană preia exact acest cadru și îl împinge spre stand up și spre teatru participativ, cu publicul așezat direct în centrul jocului.
Comicul spectacolului vine din contrastul dintre solemnitatea falsă a unei diplome și conținutul ei complet absurd. Chiar de la început, publicului îi este oferită o definiție oficioasă, conform căreia membri ai hoardei au început să se desprindă de ritualuri și doar să privească, o explicație pseudo-antropologică pentru nașterea spectatorului ca specie separată. Pe parcurs, definiția se completează cu alte „criterii de performanță”, iar spectatorul ideal ajunge să fie descris ca acela care își păstrează privirea fixă tot timpul reprezentației, cu ochii pe jumătate închiși chiar și la un spectacol de trei ore, o glumă care funcționează tocmai pentru că orice om din sală a simțit exact acest lucru la un moment dat. Umorul se hrănește și din alăturări aparent nepotrivite, cum ar fi încercarea de catharsis colectiv prin imitarea unui reprezentant al clasei politice, chiar Ilie Bolojan, un moment care rupe registrul academic fals al spectacolului și îl aduce brusc în actualitatea românească.
Privite împreună, cele două spectacole din ziua de joi au funcționat ca două fațete ale aceleiași întrebări despre teatru și tradiție. Publicul care a ieșit de la „Flori de mină” cu imaginea acelor pahare de pălincă și a satului prins în propriile ritualuri a ajuns, două ore mai târziu, la „Masterclass: Arta Spectatorului”, deja pregătit să recunoască pe scenă exact felul în care un obicei poate deveni formă goală, repetată fără să mai fie chestionată. Spectacolul lui Sárosi Áron a funcționat aproape ca o confirmare jucăușă a acelei diplome imaginare pe care orice spectator o câștigă, fără să știe, de fiecare dată când rămâne în sală până la capăt.
Anca Șugar, 24 septembrie
