Vineri, 25 septembrie, în cadrul celei de a 17-a ediții a festivalului dráMA, festival de teatru contemporan, la Casa de Tineret Siculus a avut loc premiera absolută a spectacolului OVERTIME, în regia lui Györgyjakab Enikő și Köllő Csongor, realizat de Asociația Teatrală Shoshin din Cluj Napoca. Timp de o oră și un sfert, publicul a fost invitat să privească, aproape ca într-o oglindă, o întrebare pe cât de simplă, pe atât de sâcâitoare: câtă muncă mai poate duce un om înainte să uite complet cine este atunci când nu mai lucrează?
Încă din primele minute, spectacolul instalează o atmosferă de control absolut. Personajele își scanează fața, iar pe ecran apar, rând pe rând, cuvintele face detecting, scanning, health data. Gestul, aparent tehnologic și steril, transformă corpul uman într-un simplu obiect verificabil, măsurabil, util. Omul nu mai este privit ca ființă, ci ca resursă care trebuie monitorizată, optimizată și, la nevoie, înlocuită. Este o imagine de deschidere care anunță, fără menajamente, tema centrală a spectacolului.
Textul construiește, prin replici scurte și tăioase, drumul lent și aproape imperceptibil spre epuizare. „În spatele unui rezultat, stă multă muncă” sună ca un slogan motivațional desprins dintr un training corporatist, dar repetat obsesiv, capătă un ton amenințător. La fel, replica „Dacă ne odihneam, curățam fasole. Dacă ieșeam în natură, culegeam ciuperci” arată cât de subtil se infiltrează munca până și în timpul gândit pentru relaxare. Nici pauza nu mai este pauză, ci doar o altă formă de productivitate deghizată.
Scenografia continuă acest discurs cu mijloace vizuale simple, dar extrem de sugestive. Cuvântul work, realizat din flori roz, transformă munca într un ideal estetic, aproape dulce, ascunzând duritatea reală a epuizării din spatele unei imagini plăcute ochiului. Proiecțiile de pe ecran, o grădină, o căruță cu cai, o fermă, întăresc aceeași idee, cea a unei munci idealizate, aproape rustice și pure, care maschează obsesia nesănătoasă pentru performanță continuă.
Punctul culminant al spectacolului vine atunci când personajele nu mai reușesc să stea pe scaunele albe, ci le țin în mână în timp ce vorbesc despre muncă. Imaginea, aparent absurdă, spune de fapt totul: burnoutul nu mai lasă loc nici pentru odihnă, nici pentru stabilitate. Chiar și obiectele menite să sprijine corpul devin, la rândul lor, sarcini de dus.
OVERTIME nu oferă răspunsuri comode, ci lasă spectatorul cu o singură certitudine neliniștitoare, aceea că, într o societate care măsoară valoarea omului prin productivitate, odihna a devenit un lux suspect. Poate că adevărata întrebare pe care ne o lasă spectacolul nu este cât mai putem munci, ci cât mai suntem dispuși să pierdem din noi înșine pentru a părea, în continuare, eficienți.
Anca Șugar
25 septembrie
