Da, recunosc, sunt la prima mea participare la festivalul dráMa. Drept scuză, am de spus că m-am tot pregătit, am plecat de câteva ori în gând, dar de fiecare dată am rămas în urmă, precum flăcăii din piesa Petrecerea al lui Mrożek. Dar acum sunt aici și caut chipuri familiare cu care să pornesc la petrecere, pentru a ne distra împreună zile întregi. Văd și simt că e o comunitate familială, în care bucuria întâlnirii e palpabilă, în care firele destinului leagă oameni de ani de zile, iar acum, întâmplător, acesta este și motto-ul. Sunt imediat copleșită, nu știu cum și cui să salut, să mă prezint sau să aștept ca celălalt să o facă, pentru că îmi sunt familiari chiar și cei care nu mă cunosc, fiindcă rolurile, scrierile și gândurile lor fac parte din realitatea mea de multă vreme, chiar și fără obligația întâlnirilor fizice.
Orașul însuși îmi este cel mai familiar, este al meu de mult timp, legat de anii nesfârșiți de liceu pe care i-am petrecut aici, și unde firul destinului meu spre teatru a început să se împletească, poate, demult, când o trupă din Marsilia a adus la Teatrul din Odorheiu Secuiesc spectacolul Tartuffe, iar eu am cerut autografe de la actori. „Courage!”, mi-a scris chiar Tartuffe (!) pe fluturașul spectacolului, după ce m-a privit în ochi, iar de atunci știu că trebuie să cauți curajul în teatru, unde altundeva? La fel cum cauți și miracolul, pentru că mai știu și că firele roșii ale destinului, care se încolăcesc pe afișul dráMa, au coborât frumos de pe afiș încă din dimineața primei zile a festivalului și au marcat locurile de spectacol de pe patinoar, din cafenea, din spațiile comunitare, iar apoi au făcut și fac și acum mici bucle și noduri în discuțiile profesionale și amicale.
N-am putut niciodată să scriu un jurnal, pentru că ziua de azi se împletea mereu cu ziua de ieri, cu alaltăieri și cu ce-a fost înainte, iar povestea care ar fi rezultat din această realitate a mai multor zile ar fi fost prea lungă, așa că m-am dat bătută înainte de a începe.
Închei cu un citat din Ervin Lázár, pentru că astăzi, în ziua de Miercuri apare deja ziua de Joi: „În fereastra lui Miercuri stă Joia și urlă a joi-ește.” Iar alături de Joi, urlu și eu cu curaj: mulțumesc pentru munca organizatorilor, mulțumesc pentru invitație, mulțumesc că am avut posibilitatea de a fi aici!
Haraszti Bálint Ildikó
17 septembrie
Fotó: Kelemen Kinga
