Ziua 2 a festivalului dráMA17 de la Odorheiu a fost marcată de spectacolul Lalele, păsări și beton de la Reactor de creație și experiment, Cluj. Producția, regizată de Leta Popescu și semnată de ea și Diana Mihalașcu (nominalizată pentru „Cel mai bun text dramatic românesc montat în premieră absolută” la UNITER, 2026), a surprins în mod plăcut publicul prin faptul că a adus pe masă, într-o manieră ludică și, totodată, serioasă, un subiect despre care încă ne este teamă să vorbim răspicat, azi, în România: femicidul.
Spectacolul vorbește despre mai multe femei care, în ziua de 1 Martie, sfârșesc tragic: o mamă cu depresie postnatală, în sfârșit „liberă”, moare ucisă de un bolid, o doamnă în vârstă este lovită de o altă mașină, iar o adolescentă ajunge să comită suicid, aruncându-se de pe un bloc din cauza unei suferințe din dragoste. Toate aceste povești sunt comic mascate și narate de actrițe, din diferite ipostaze.
Spectacolul este, pe lângă unul feminist, și o critică la adresa poluării mediului înconjurător, tratat cu totală indiferență în epoca antropocenului (pasărea cu aripile arse și delta în flăcări), dar și o trimitere la corupția unui stat care investește bani în locuri în care, poate (cu siguranță), nu ar fi nevoie: Catedrala Mântuirii Neamului apare teleghidată pe scenă printre betoane de către Cătălin Filip, care se ocupă de sunete și lumini.
Educația este lăsată de izbeliște, iar singurele care mai pot să forjeze perspectivele elevilor sunt educatoarele, care și ele, deseori, sunt incapabile să intervină, constrânse fiind de sistemul problematic al unui stat misogin, rasist și plin de prejudecăți. Scena cu fetița romă Sarah, care este hărțuită de colegii săi, și învățătoarea Alisa, care doar o privește „înlemnită”, este un exemplu în acest sens.
Actrițele Alexandra Caras, Andrada Balea, Ana Maria Marin, Maria Elena Morar au dat dovadă nu numai de o flexibilitate extraordinară în schimbarea rapidă a instanțelor performative, dar și de o seriozitate indiscutabilă în asumarea rolurilor lor. Se vede că fiecare dintre ele a navigat adânc prin acest subiect și, până la sfârșit, conduse de Leta Popescu, într-un proces safe, dar la fel de vulnerabil, au creat un spectacol controversat, poate, pentru anumite categorii de public, dar cât se poate de viu și grăitor pentru cine e dispus să asculte.
