Sub aceași stea: Migraaanți la Festivalul de dramă contemporană dráMA
Plutim pe o suprafață mare de apă într-o barcă, și ne rugăm să avem a soartă mai bună în lumea spre care ne îndreptăm.
După ce intrăm în sala de spectacol observăm un ecran mare, prin care ne vedem. Urcând pe sceană suntem poftiți într-o barcă. Această decorație este un pătrat mare, albastru cu colaci alb-roșu pe față, iar înauntru sub picioare este apă, care creează iluzia unui bărci pe apă. Dar ca să avem senzația și mai profundă că plutim pe ocean, în față pe ecran vedem oceanul furios iar audem sunetul lui. După ce ne așezăm și ne uităm împrejur în cele două părți ale scenei vedem un gard lung și după gard actori îmbrăcați în haine de migranți care se holbeză la noi. Această imagine de la bun început pornește în spectator o senzație de frică, care ține pănâ la sfârșit. Actorii ies de după gard, și ni se alătură în barcă, iar latura bărcii se închide. Din punctul meu de vedere ar fii putut să se folosească și mai bine de prezența bărcii în așa fel, să intre printre noi, sau să ridice spectatorii.
Nici nu-ți dai seama ce sa întâmplat, doar în momentul în care apar trei oameni în fața ta, trei traficanți, doi înalți cu arme pe care le îndreptă spre noi, și unul mic cu o privire foarte dură, care te face să nu te uiți în ochii lui. O lumină galbenă cade pe tine, și ți se vorbește.”Cine are telefon mobil să-l arate!”, după această propoziție te uiți împrejur și văzând că nimeni nu-și arată telefonul, îți lipești mâinile pe gentă, sau pe buzunarul pantalonilor unde îți este telefonul, și sprei că nimeni nu a observat unde îți este mâna. Este atât de puternică începutul că pornește în tine o frică, dar tu știi că totul este un spectacol și stai acolo ca spectatori, și nu ca o victimă.
„Suntem prea mulți în barcă, ne scufundăm. Cine nu a plătit trebuie să coboare.” În clipa asta vezi fum la picoare care este colorată cu o lumină albastră, creând iluzia că apa ajunge până la gleznă. O soluție regizorială foarte bună, pentru că te trage și mai adândc în poveste. După aceste cuvinte rostite aștepți, să te arunce din barcă. Cei patrusprezece actori se ridică și se strâng în colțul bărci cu o frică pe fața lor. Se uită unul la celălat și între timp apar pe o frânghie veste de salvare dintre care zece cad în apă. După un timp barca în care stăm iși pierde farmecul și devine doar un element simplu de decorație, pentru că nu mai este folosit cu o așa intensitate cum este folosit la începutul piesei. Din punctul meu de vedere ar fii putut să se folosească și mai bine de prezența bărcii în așa fel, să intre printre noi, sau să ridice spectatorii.
Toate piesa este alcătuită din scene scurte, în care se prezintă soarta acestor oameni. După fiecare scenă, în fond apare o femeie îmbrăcată în negru, se plimbă, la bariera din fața ecranului prin care ne vedem, dar între timp se proiectează și poze-holbânduse la noi-, îl ridică, și după ultimul cuvănt al unui actor, lasă să cadă liber, cu o bubuitură și cu o lumină roșie foarte puternică. Între timp se aude un zgomot, care trezește iluzia, de parcă trece timpul. Parcă este a bombă în sală, care poate exploda în oricare moment.
La început îl cunoaștem pe Elihu cine este un tânăr refugiat, și este manipulat de către un tip cu o geantă diplomat. Prima dată îi spune că oamenii pot să trăiească și cu un singur rinichi după accea cu un singur ochi. Acest tânăr își donează organele frațiilor lui, iar la final i se spune că omul are două vieți. Unul pe pământ iar altul undeva sus, și deaceea își dă și viața pentru familia lui. Un lucru simbolic la aceste scene este că de fiecare dată, după anxietate și plâns, personajul răspunde cu „da”. În aceste momente apar ceilalți actori cu fiecare organ într-un borcan, și ni le arată. Parcă cineva îți înfinge un cuțit în inimă, te doare ceace vezi. Începi să ințelegi ce înseamnă familie și că fiecare om este dispus să-și sacrifice viața pentru oameni iubiți. Fiecare scenă în parte trezește în tine un sentiment. Aceste scene se rulează, de parcă te-ai uita la un film, de parcă cineva ar pune în fața ta niște mini filmuri de pe youtube, care au o lungime de aproximativ cinci minute.
Finalul este excepțional, pentru că gardurile de lângă noi sunt puse în fața noastră, iar actorii ne privesc și ne vorbesc de pe cealaltă parte. În momentul ăla revii în realitate, și măsori gravitatea situației în viața reală.
În esență piesa Migraaanți sau prea suntem mulți pe nenorocita asta de barcă te ține în suspans și în frică de la început până la sfârșit, pentru că niciodată nu știi ce se va întâmpla cu personajele aflate în fața ta, sau știi, dar speri să nu fie real.
Migraaanți sau prea suntem mulți pe nenorocita asta de bacră, r: Sandu Grecu, Teatrul „Satiricus” I.L. Caragiale, Chișinău, Moldova
Szász Gyöngyi
