Ce mai rămâne dintr-o comunitate când îi iei singura sursă de venit și îi lași doar amintirile agățate pe pereți? Asta te întreabă fără menajamente spectacolul „Flori de mină” (Bányavirág), de Székely Csaba, montat de Faragó Zénó la Teatrul Figura Stúdió din Gheorgheni, prezentat marți, 22 septembrie 2026, în a doua zi a festivalului dráMA17. Este teatru care scutură, care te obligă să privești în ochi o lume pe care preferăm să o uităm.
Scenografia spune totul înainte ca vreun actor să deschidă gura. Un perete albastru, cu o icoană a Fecioarei cu Pruncul atârnând stingher lângă o oglindă spartă și o masă simplă de lemn. Pe celălalt perete, coarne de cerb, o cască de miner și crose de hochei, relicve ale unei vieți care trăiește doar în amintire. Fiecare obiect este o mărturie tăcută despre demnitatea unor oameni loviți de sărăcie dar niciodată învinși de ea.
Povestea lui Ivan, care are grijă de tatăl bolnav de doi ani, a Ilonkăi, sora care se întoarce cu speranța orașului în bagaj, și a doctorului alunecat spre alcool într-un sat unde sinuciderile devin normalitate, este o oglindă pusă în fața tuturor comunităților lăsate în urmă de progres. Umorul negru, tăios, arată totul cu o luciditate rară.
Finalul spectacolului schimbă complet registrul intim al începutului. Proiecțiile cu textură de piatră și marmură roșu aprins, pe care se profilează siluete în întuneric, transformă scena într-un fel de rană deschisă a pământului. Este imaginea unei lumi care se prăbușește frumos, ca o floare care crește exact acolo unde nimeni nu se mai așteaptă să înflorească ceva.
Anca Șugar
22 septembrie
