Pe 15 septembrie 2025, prima zi a Festivalului dráMA din Odorheiu Secuiesc, organizat cu sprijinul Teatrului Tomcsa Sándor, s-a simțit în aer emoția aceea unică de început: sala forfotea, publicul șușotea curios, luminile încă ezitau să se aprindă, iar patinoarul transformat în spațiu de teatru promitea o seară memorabilă. Alaska a adus exact acel moment de vibrație pură, amestecată cu nerăbdarea de a descoperi povești noi.
Dacă ar exista o cursă specială prin istoria recentă a României, spectacolul Alaska ar fi acel vehicul care ne îmbarcă pe toți într-o aventură generațională. Numai că, în loc de avion cu reacție, avem o Dacie 1300 crem, botezată cu drag Berta, iar la volan stă Victoria, ghidată de o entitate strălucitoare pe nume… Alaska. Premiera regizată de Aba Sebestyén, pe textul Elisei Wilk (în traducerea Mariei Albert), nu e doar un road trip prin comunism, tranziție și prezent, ci o formă de terapie de grup cu subtitrări bilingve – la propriu. Publicul a primit exact ceea ce titlul promite: o experiență rece ca o palmă, dar lucidă ca o cafea amară băută la prima oră.
Spectacolul se deschide cu fum, un pian cântat de un actor cu nas roșu de clovn și ochelari de soare – o combinație care ar putea părea sketch de stand-up, dar care setează tonul: tragicomic, ironic, imprevizibil. Decorul semnat de Beáta Sós e minimalist, cu bănci semicirculare ce aproape se ating, dar rămân despărțite – exact ca generațiile de femei din piesă, apropiate de dorință, dar despărțite de traume. Victoria pornește în călătorie și, cu ajutorul Alaskăi, retrăiește nu doar momentele-cheie din propria viață, ci și pe cele ale mamei și fiicei ei. Trecem prin comunismul sufocant, prin haosul anilor ’90 și ajungem la prezentul incert. În fundal, muzica lui Tibor Cári leagă epocile, iar coregrafia Tündei Baczó dă ritm unei povești în care nu există pauză – nici pe scenă (2 ore fără respiro), nici în memoria colectivă.
Alaska nu e doar un titlu rece, ci și o metaforă a distanței emoționale: așa cum patinoarul e înghețat, așa și trecutul se păstrează rece, inert, dar alunecos. Cele trei destine feminine devin oglinzi ale felului în care trecutul comunist a remodelat generații la rând, ca o moștenire involuntară, dar inevitabilă. Asistenta de regie Bernadette Brok și sufleurul Lehel Rigmányi țin mașinăria bine unsă, dar adevăratul motor rămâne povestea în sine: un drum simbolic, presărat cu întrebări incomode. Ultima replică – „Știi cine ești?” – nu e doar adresată Victoriei, ci fiecărui spectator prins între bănci, subtitrări și propriile genealogii neterminate.
Spectacolul poate fi descris fie ca o radiografie empatică a traumelor moștenite, fie ca o demonstrație brutală a felului în care trecutul încă ne bântuie fără să ne dăm seama. Realitatea e undeva la mijloc: Alaska e un spectacol care îți râde în față, te zguduie de umeri și apoi îți arată că, dincolo de toate, poate e timpul să recunoști că n-ai idee cine ești, dar merită să afli.
Jurnal de festival din perspectiva lui Anca Șugar.
Foto: Kelemen Kinga
