A fost odată o fetiță. Micuță cât un sâmbure. Apoi, cât o mlădiță abia încolțită din sămânță. Apoi cât o plăntuță, răsărită din mlădiță. Micuță, zic, cam așa, mai apoi: atâtica. O aștepta necunoscutul, o chema aventura. Și dacă o chema, păi se ducea. Se ducea? Mai degrabă era dusă, aruncată, purtată de lume încolo și-ncoace, căci era credulă, bună la suflet, frumoasă. Toți o vroiau: broasca, cărăbușul, șoarecele, cârtița – toți, toți cei care credeau că le-ar merge o așa frumusețe, așa o fărâmă, așa o Degețică. Le-ar merge? Nicidecum – ea fuge, se strecoară, scapă! Ar pleca în lume, să cunoască necunoscutul, i-ar descoperi tainele. Dar o Degețică mititică-de-abia-de-se-zărește are nevoie de ajutor, de un imbold, de încurajare – și, tare mare nevoie – de ocrotire. Și ce altceva să-i ofere această ocrotire, iubire, atenție, această grijă care eliberează protejând, dacă nu familia? Pântecul mamei, brațele, privirea mamei – cea care îndeamnă și îngăduie? Vigilența tatălui, hotărârea, îndrumarea, încurajarea lui? Ei sunt acolo când copilul e încă un sâmbure, și sunt acolo când deja i-a întrecut și mereu întorcându-se își ia rămas-bun.
Spectacolul nostru este nonverbal, apropiindu-se doar cu câteva onomatopee, fantezie acustică și joacă de cuvinte de logica limbajului uman. De ce? Pentru că despre cea ce vorbim este universal: nu are nevoie de cuvinte.
