Pe 20 septembrie 2025, în a șasea zi a festivalului dráMA de la Odorheiu Secuiesc, spectacolul Secretul fericirii, regizat de Tóth Árpád, s-a ridicat nu doar ca o piesă, ci ca un adevărat rechizitoriu cultural. Regia semnată de Tóth Árpád transformă o seară obișnuită între prieteni într-o investigație dramatică asupra prețului pe care îl plătim pentru fericirea instant.
Scenografia, realizată de Pál Alexandra, construiește un apartament care pare familiar: minibar, canapea, scaune și mai multe lămpi. Aceleași obiecte care astăzi vând ideea confortului devin instrumente ale degradării. Mobilierul cotidian se transformă în fundalul unei demonstrații despre cum consumerismul privatizează fericirea și externalizează costurile — costuri ce se cer plătite în relații, sănătate și demnitate.
Jocul de lumini este, la acest spectacol, coloana vertebrală a tensiunii. O lumină caldă, difuză, deschide scena și induce o iluzie de intimitate și siguranță. Pe măsură ce discuțiile alunecă spre excese și minciuni, lumina devine neliniștitoare: pâlpâiri scurte, umbre care avansează și, în final, o stingere completă. Această arhitectură luminoasă nu e un simplu efect tehnic; funcționează ca un comentariu nemilos: fiecare clipă de extaz se diminuează, fiecare strălucire se răzbună prin întuneric.
Personajele sunt construite în cheie realistă și feroce. Tom, jucat de Lung László Zsolt, apare ca tipul modern al succcesului hedonist, un om care cere dreptul la orice capriciu. David, interpretat de Szűcs Ervin, poartă impulsivitatea pe care actorul însuși a recunoscut-o într-o discuție de înainte de reprezentație; acea mărturisire dă unei interpretări o veridicitate dureroasă. Ana, în portretizarea Gecse Noémi, devine oglinda morală a piesei: replicile ei nu sunt simple fraze, ci sentințe care răsună după finalul cortinei.
Momentul-problemă — propunerea schimbului de soții — servește ca declanșator moral. Urmează revelații mai grave: relații ascunse, manipulări și diagnosticul lui Tom cu HIV. Acel diagnostic nu e tratat doar ca element de intrigă; el devine emblematic pentru consecințele unei culturi care glorifică plăcerea imediată fără a contabiliza pierderile. Replica Anei — „Data viitoare când ești atât de fericit, întreabă-te unde se decontează, cine plătește.” — se transformă în ecoul moral pe care piesa îl lasă în sală.
Interpretările și decizia regizorală nu evită prea-plinele responsabilități ale artei: spectacolul acuză, expune și cere o judecată publică. Dramaturgia lui Kedves Kriszta și muzica semnată de Ila Gábor amplifică tensiunea, iar modul în care regia leagă elementele tehnice de substanța socială arată un proiect coerent, menit să provoace, nu să consoleze.
Concluzia rămâne incomodă: fericirea vândută la bucată, sub imperiul consumerismului, are o factură. Teatrul nu doar înfățișează această factură, el o pune pe masă, o citește cu voce tare și ne cere să plătim atenți — sau, mai bine, să refuzăm bonul. Publicul pleacă cu o senzație amestecată de recunoaștere și vinovăție; aceasta este, în cele din urmă, măsura succesului unui spectacol care nu se teme să numească problemele epocii.
Anca Șugar
20 septembrie
Foto: Kelemen Kinga
