Pe 18 septembrie 2025, la festivalul de teatru contemporan dráMA din Odorheiu Secuiesc, regizoarea Jasmina Cloșcă a aruncat publicul într-un carusel al absurdului cotidian cu spectacolul Nu mă simt tocmai bine. O producție Pivot, în co-producție cu Fundația Tranzit, spectacolul s-a impus nu doar ca experiment scenic, ci ca un diagnostic crud al epocii noastre: vieți conduse de automatisme, autosabotaj și frica paralizantă de părerile celorlalți.
Atmosfera este construită pe repetiții obsesive și pe mișcări mecanice care ascund traume nerostite. Întrebările „E neclar?” și „De ce?” devin mantra unui prezent alienat, în care vocea interioară joacă rolul torționarului, amplificând ipocrizia și autoamăgirea. Publicul a fost pus față în față cu sinele său cel mai fragil, prins în capcana negării și a minimalizării.
Distribuția – Cristiana Bândilă, Cătălin Filip și Casian Ulici – a adus pe scenă o chimie vizibilă în detaliile de mișcare, dar și în vestimentația cromatic corelată. Costumele i-au transformat într-un „corp traumatic comun”, un organism colectiv al nemulțumirii și al obsesiei cotidiene. Detaliile de scenografie – inclusiv cioburile ascunse sub linoleum – au funcționat ca metaforă pentru rănile noastre ascunse sub „preșul” convențiilor sociale.
Totuși, dincolo de tragedia absurdului, spectacolul a oferit și o fisură în zid. Într-o scenă de rezistență emoțională, Cristiana Bândilă a arătat cum supraviețuim „picăturii chinezești” a vieții moderne: prin reformularea continuă a propriei narațiuni, până când realitatea devine suportabilă. A fost momentul care a rupt carapacea disperării și a deschis un drum fragil către speranță.
Nu mă simt tocmai bine nu este doar un spectacol – este un manifest despre prizonieratul mental al epocii noastre și despre șansa de a ne rescrie povestea chiar atunci când apăsarea pare definitivă. Combativ, provocator și profund personal, spectacolul confirmă că arta poate fi atât oglindă, cât și ieșire de urgență din mecanismul care ne strivește.
Ceea ce se întâmplă pe scenă ne obligă să ne recunoaștem propriile automatisme, să ne privim traumele în ochi și să acceptăm că ieșirea nu e niciodată comodă, dar este posibilă. Dincolo de experimentul estetic, rămâne un mesaj de luptă: să nu ne lăsăm înghițiți de repetitivul care ne reduce la marionete, ci să transformăm repetiția în exercițiu de supraviețuire. Un spectacol incomod, dar necesar – pentru că adevărurile care dor sunt cele care ne pot elibera.
