Pe data de 19 septembrie 2025, în a cincea zi a festivalului de teatru contemporan din Odorheiu Secuiesc, numit dráMA, a avut loc spectacolul Mandragóra, regizat de Hunyadi István, o adaptare scenică bazată pe piesa Mătrăguna, scrisă de Niccolò Machiavelli. Atât scenografia cu scaune și mese din lemn pe care sunt sticle de whisky, cât și vestimentația actorilor care poartă pălării de cowboy și au la ei pistoale, ne duc cu gândul la universul texan încă din primele momente ale spectacolului. Apoi, la un moment dat, bănuiala faptului că suntem pe teren american e confirmată de replica: „Țăranii ăștia proști din Vestul sălbatic nu știu nimic.” Alegerea regizorală a locului este interesantă pentru că regiunea menționată este cunoscută pentru masculi cu mentalitate de tip patriarhal, ce vor să își arate bărbăția prin arme și violență, iar acest lucru se potrivește într-un spectacol în care se discută și despre fertilitate.
Apar și elemente de metateatru, care arată o conștientizare a spațiului scenic, cum ar fi scenografia schimbată la vedere, pauzele intenționate și jocul de rol accentuat. Replica „Ai văzut că ăștia au schimbat decorul?” adâncește impresia că ne aflăm într-o piesă care își asumă jocul iluziei și al deconstrucției.
La un moment dat, spectacolul face trimitere directă la Biblie, amintind că mandragora, planta ce dă titlul piesei, este înconjurată de legende și prejudecăți încă din antichitate. Ea apare chiar și în Scriptură, unde este folosită ca mijloc de a asigura concepția, așa cum au încercat soțiile lui Iaacov, Lea și Rahel. Povestea lor, relatată în Cartea Genezei, vorbește despre rivalitatea dintre două surori: Lea, mai puțin atrăgătoare dar fertilă, și Rahel, frumoasă, dar stearpă. Într-un sistem patriarhal în care statutul femeii depindea de capacitatea de a naște fii, infertilitatea era o condamnare la marginalizare. Rahel, disperată, i se adresează lui Iaacov: „Dă-mi copii, iar de nu, voi muri.” În această competiție, servitoarele Bilha și Zilpa devin mame prin substituție, iar mandragora apare ca simbol al speranței, un miracol vegetal care ar putea aduce viața acolo unde există doar gol.
Aceste tensiuni biblice se regăsesc subtil în intriga lui Machiavelli. Callimaco, aventurierul obsedat de cucerirea Lucreției, nu este foarte diferit de patriarhii antici: și el manipulează, sacrifică și modelează realitatea pentru a-și satisface dorința. Prin alegerea unui fundal texan, cu arme și whisky, regizorul Hunyadi István sugerează că această obsesie pentru fertilitate, putere și control nu aparține doar trecutului. Ea pulsează și astăzi, ascunsă sub alte forme, dar cu aceeași forță.
Mandragóra devine astfel un spectacol dens și incomod, o punte între Biblie, Machiavelli și mitologia cowboy-ilor americani. El ne obligă să vedem că, din antichitate până azi, dorința de a poseda și de a perpetua viața a modelat relațiile, ierarhiile și chiar miturile noastre. Și întrebarea rămâne aceeași: ce suntem dispuși să sacrificăm pentru dorințele noastre?
Anca Șugar
19 septembrie
Foto: Kelemen Kinga
