Cea de-a 16-a ediție a festivalului de dramaturgie contemporană maghiară și română dráMA a început aseară, 15 septembrie 2025, la patinoarul municipal din Odorheiu-Secuiesc. Casa de Cultură a municipiului, spațiul-gazdă tradițional al evenimentului și sediul Teatrului Tomcsa Sándor din localitate (organizatorul dráMA), se află, în perioada iunie 2025 – iunie 2026, într-un proces de renovare energetică. Prin urmare, teatrul (atât repertoriul său obișnuit, cât și selecția festivalului) a difuzat spre oraș, fiind găzduit de felurite spații. Peste 150 de spectatori poate găzdui cortul amenajat în centrul patinoarului amplasat pe malul Târnavei Mari. Zgomotele orașului, atât cele rutiere, cât și feroviare, nu sunt estompate de pereți groși, antifonați. E o senzație oarecum stranie, dar, după cum se va dovedi de-a lungul celor două ore ale reprezentației de deschidere a dráMA 16, nu e una de natură să afecteze receptarea spectacolului.
Alaszka / Alaska e un text scris de Elise Wilk, comisionat de studioul independent târg-mureșean, Yorick Studio și pus în scenă de Aba Sebestyén într-o co-producție cu Compania Tompa Miklós a Naționalului din Târgu-Mureș. Premiera s-a întâmplat în decembrie 2024 la Sala Mică a Naționalului și, de atunci, Alaszka / Alaska colindă țara, ridicând sălile în picioare la Cluj, Suceava, Odorheiu-Secuiesc sau, în curând, București (cele două reprezentații din cadrul FNT 2025 sunt programate în ziua de deschidere a festivalului, vineri, 17 octombrie 2025, în Sala Pictură a TNB). Patru dintre cele mai importante actrițe mureșene, acompaniate live de the one and only Tibor Cári, aduc la viață o multitudine de personaje care spun povești ce traversează decenii de anonimă viață cotidiană în România comunistă & post-comunistă. Katalin Berekméri e Victoria, femeia de 50 ani și un pic în jurul căreia gravitează piesa. Dorottya Nagy e Nora, mama Victoriei, dar și neamțul Gustav, cel venit cu ajutoare în România imediat post-revoluționară, de care se îndrăgostește Victoria și care va deveni tatăl Anitei. Ramóna Gecse e Anita, fiica Victoriei, dar și Fredi, tatăl Victoriei, și Domnul inginer securist cu păr pe piept, de care se îndrăgostește mama Victoriei. Erzsébet B. Fülöp e o suită de adorabile personaje secundare, între care se detașează Alaska – îngerul, Alaska – Charon, Alaska – cea care există pentru / dacă credem că există.
La o primă vizionare, m-am lăsat vrăjit de vrăjitoriile lui Tibor Cári, de ușițele băncii de lemn rotunde imaginate de scenografa Beáta Sós, de cutele, buzunarele, subtilitățile istoriilor lui Elise Wilk, de farmecul, dinamica și bucuria în joc a celor patru actrițe. Aseară, la Odorheiu, la a doua vizionare, m-am lăsat dus de poveste. De capacitatea acesteia de a mă transporta în anii copilăriei personajului Victoriei, de a mă imersa în nostalgia pentru acei ani de aparentă solidaritate, de privire oarecum mai relaxată asupra riscurilor existenței, de acceptare oleacă mai senină a micimii destinelor ce ni le-am dat, a nefericirii existenței ce ni s-a dat. Are ceva de film de Nae Caranfil această primă oră de Alaszka / Alaska în care hohotele de râs nu exclud defel lacrimile, în care gândurile personale se amestecă printre replicile actrițelor, în care claxonul câte unui camion sau zgomotul sacadat al câte unui tren se insinuează cu naturalețe printre călătoriile în timp și epoci ale Victoriei și îngerilor săi. Montarea lui Aba Sebestyén asamblează text, costume (Judit Dobre-Kóthay), decoruri, muzici într-un cocoon cald, învăluitor, blând.
Și-apoi, trecerea poveștii de pragul Revoluției schimbă dinamica întregului. Viața se accelerează, adevărurile refuză să mai stea ascunde, implicațiile anumitor gesturi și mărturisiri se dezvăluie, lumea se zgâlțâie și Nae îi lasă locul unui Cristi Puiu (pentru secțiunea socială a primelor decade de libertate) ori Radu Muntean (pentru acea analiză umană mustind de empatie, adevăr și regret, splendid portretizată de întâlnirea Victoria – Anita din seara de dinaintea nunții fiicei). Sebestyén nu bruschează compoziția din prima parte, are grijă să privilegieze porțiunile de umor și se bazează pe formidabilele abilități ale celor patru actrițe de a livra crâncene fragmente de real cu aerul unor benigne confesiuni de noapte bună.
Până la urmă, ce reușește (și încă într-un mare fel!) Alaszka / Alaska e să apropie oglinda / imaginara cameră de filmat / ochiul și mintea spectatorului de omul acestor decenii din această felie de geografie. Bazându-se pe realism, empatie, gramatică, logică, talent, muncă și umor, spectacolul mureșean produce, asemenea marilor titluri din Noul Val din cinema-ul românesc, o capsulă de istorie ce se cuvine discutată & înțeleasă azi, depozitată & conservată pentru viitor.
Dragă istorie ce va veni, drag univers, dragă Alaska, așa am fost, pe aici, în aceste vremuri. Am trăit cum ne-am priceput, am făcut revoluții cum am putut. Am iubit, am trădat, am îndurat, am băut, am mințit, am salvat, am greșit, am tăcut, am urlat și așa mai departe. Cam ăștia am fost.
Mihai Brezeanu
Citiți mai mult pe LiterNet.ro aici
15. septembrie
foto: Kinga Kelemen
